Persoanelor care tranziteaza orasul Roman le este stirnita curiozitatea de prezenta cladirilor cu istorie abundenta, parca rostind acel "vino incoace", obligindu-le sa-si relaxeze privirea. Fiecare strada are un cuvint de spus si, in mod uimitor "ochiul tinar" al vizitatorului intilneste martori ce isi poarta cu demnitate existenta.
La Roman trebuie sa te incumeti sa descoperi, intrucit, in perioada comunista si dupa 1989, orasul si marturiile sale istorice nu au beneficiat de atentie si protectie. Ati putea spune ca aceasta stare de fapt este valabila pentru toata Romania, dar, parca, in cetatea Romanului s-a instalat cu mai multa inversunare, vitregindu-ne de istoria acestor locuri. In aceasta actualitate agitata fara rost, cautind sa cunosti istoria orasului, ajungi prin a-ti obliga constiinta sa formuleze raspunsuri la intrebarea: Unde ne indreptam? Paradoxal, mintea noastra creioneaza neobosit, planuri si variante de a consuma si depasi; devenim chiar campioni in a trai zilele fara semnificatie si de a ne crea impresia de diversitate. Un lung sir de nonsensuri au devenit modele de viata, incit aproape ca nu mai deslusim capatul timpului cind oamenii isi motivau existenta cu valori. Despre acele vremuri si despre acei oameni ne mai vorbesc locurile. Pentru cit timp, insa? In centrul Romanului, la intersectia cu strada Veronica Micle se formeaza acest mic parc, unde, retrasa de la artera principala, intilnim o casa boiereasca, robusta, remarcabila prin simplitatea detaliilor arhitecturale. Cladirea este sufocata, insa, de blocurile care o inconjoara pe trei laturi si de panourile publicitare, menite parca sa oblige privirea trecatorului sa se afunde intr-o indiferenta aproape violenta. Mai grav este ca, o buna bucata de vreme, parculetul din fata cladirii crea o stare profunda de dezgust, pentru orice trecator, fiind locul de intilnire al “consumatorilor de seminte”. Cu parere de rau am constatat ca, in acest loc, expresivitatea timpului trecut nu mai trezeste acustica memoriei colective, incit romascanul care zilnic paseste pe aceasta strada pare a nu se mai impartasi, pina si in termenii cei mai simpli, cu un strop frumos. Este cit se poate de evident ca, intr-un oras ca Romanul, condamnat de “arhitectura” comunista la lipsa spatiilor ample, care sa puna in valoare martorii istoriei, Casa Celibidache ar fi o gura de oxigen.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu